Îngerașul păzitor

Bineînțeles, mama a ținut neapărat să mă sune imediat și să îmi raporteze „ce a mai creat Marse” (Marse e tata), pe de o parte pufnind nemulțumită de cât de împrăștiat și neatent poate fi omul ăsta, pe de altă parte, amuzată până la cer de faptul că iată, îngerașii își făcuseră iarăși treaba cu brio. Karma însă nu dormea, după cum avea să se dovedească nu mai târziu de seara aceleiași zile. Doar moțăia un pic.

Groapa Marianelor sau poșeta unei femei

Prima nu e chiar o întâmplare, ci mai degrabă o realitate cotidiană a vieții mele. Mi se întâmplă frecvent să mă duc la cumpărături la magazinul sătesc. La început, când luam o pâine cu cartofi, vreo 4 beri, 6 cremvurști, 1 kil de roșii și 10 ouă, doamnele de acolo mă întrebau cu amabilitate dacă nu-mi trebuie și sacoșă.

Și, de fiecare dată când răspundeam: „Nu, e în regulă, mulțumesc, am loc în poșetă”, leșinau de râs. Pentru că da, îmi încap lejer în poșetă cele de mai sus și mai rămâne și un pic de loc :))

Între timp, doamnele de la magazin s-au obișnuit cu mine, ba chiar au ajuns să se mire dacă uneori chiar cer sacoșă, își lungesc gâturile de după tejghea să vadă mai bine și mă întreabă uluite: „Da ce s-a întâmplat, mămică, azi n-ai poșeta la tine?” Pentru că da, uneori mai port și eu poșete de dimensiuni normale. Adică în care, pe lângă cele necesare, mai încape maxim o bere-două, nu mai mult.

De ce nu scriu mai des

Pe scurt, răspunsul e simplu: pentru că sunt o putoare indisciplinată.

Ceva mai pe lung, în rândurile care urmează.

Am fost trasă de mânecă virtual zilele astea și întrebată de ce nu scriu mai des p-aici, că iată, din 27 ianuarie a cam început să se pună praful prin garsoniera asta online.

Primul instinct este, evident, să mă scuz. Să azvârl repede din vârful buzelor eterna justificare „n-am timp!” De fapt, dacă e să fiu absolut sinceră cu mine și cu voi, adevărul nu e că nu am timp, ci că nu îmi fac timp.

Spui sau nu spui?

Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.

Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.

Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.

Vineri 13

Vineri 13 … e azi. În caz că nu v-a venit până la ora asta nici o notificare pe telefon și n-ați apucat să citiți pe fb sau să vedeți pe instagram sau pe mai știu eu unde mai bântuiți voi, vă spune sora voastră: azi e vineri, 13 și cică e nasoală treaba.

Nu știu exact de ce, cum și în ce fel ar trebui să fie nasoleala asta și mi-e prea lene să caut acum pe gugle, dar dacă toată lumea zice că vineri 13 e nasol, apoi așa o fi, cine sunt io să contrazic lumea?

Cum e posibil așa ceva?

Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?

Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi?